Se făcea că era 1 iulie 2013, liderii Germaniei și Franței, Angela Merkel și Francois Hollande, președintele Parlamentului European, Martin Schultz erau supărați, nervoși chiar. Aflaseră din presă că administrația Obama i-ar fi spionat. Dezvăluirile lui Snowden indicau Germania ca fiind țara principal vizată de către programul NSA al SUA. Angela Merkel, extrem de afectată de tot ce se vehicula a declarat chiar că, pentru a se ajunge la semnarea unui acord de liber-schimb transatlantic între Europa și SUA, între cele două partenere ar trebui să existe încredere reciprocă. Ce mai, Steffen Seibert, purtătorul ei de cuvânt spunea în povestea noastră că în cazul în care se confirmă faptul că o asemenea aroganță NSA a fost posibilă, Germania nu va accepta o prietenie bazată pe spionaj. Scandalul NSA a fost (ceva) mai intens mediatizat în Germania decât în alte țări europene (probabil) și pentru că Angela Merkel se pregătea pentru alegeri și o poziție fermă (pe-atunci) o avantaja.
O lună mai târziu, în iulie 2013, Comisia Europeană (CE) aprecia că apariţia unor dezvăluiri cu privire la spionarea instituţiilor europene de către americani nu ar trebui să întârzie începerea negocierilor în vederea semnării unui acord de liber-schimb transatlantic. Un fel de friends will be friends oricum.
În acest timp, în SUA, aleșii depuneau propuneri de lege după propuneri de lege care să oblige NSA să dezvăluie programele de supraveghere folosite pentru interceptarea mesajelor electronice dintre americani. (practic, NSA este capabilă să intercepteze 75% din traficul de pe Internetul american) De altfel administrația Obama a și recunoscut în august 2013 că Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a încălcat legea între 2008 şi 2011, interceptând ilegal mesaje electronice ale americanilor fără ca acestea să se fi dovedit că ar avea vreo legătură cu terorismul.
Timpul a trecut și iată că în frumoasa lună octombrie 2013, din senin, cancelarul german Angela Merkel i-a transmis administrației Obama că nu va permite ca telefonul său să fie spionat de NSA. Ce-i veni? Ca în orice poveste, fie că e vorba despre porumbei ciripitori, șoricei vorbăreți, cintezoi guralivi, broscuțe băgăcioase, fiecare are informatorul său iar personajul care se află la ananghie obține informații despre ce se întâmplă în celălalt colț al pădurii fie că e distribuit în rolul de fătfrumos, prințesă sau vrăjitoare. Așa că, povestea noastră mai spune că cineva (nu se știe cine) a informat guvernul german că se pare că telefonul mobil al cancelarului este ascultat. (mai multe aici)
De aici povestea devine simplă: cancelarul Merkel l-a sunat pe președintele Obama și l-a întrebat dacă ceea ce a aflat de la cei care se ocupă cu interceptarea interceptorilor este adevărat (mă întreb dacă o fi procedat cum proceda o prietenă de familie de-alor mei e dinainte de 89 care înainte să discute cu cei ai casei trăgea două-trei înjurături lungi și detaliate special destinate ascultătorilor).
Administrația SUA s-a grăbit să infirme și a spus că nu, doamne ferește, noi să facem așa ceva?! Și că, oricum, SUA se află într-un proces de evaluare a modului în care se culeg informaţiile, pentru a asigura un echilibru în ceea ce priveşte nevoia de securitate a cetăţenilor americani şi a aliaţilor acestora, şi dreptul la intimitate al fiecărui cetăţean (dublu hahahaha). Iar povestea se încheie așa (adică win-win pentru toată lumea din rolurile principale): ambii lideri s-au declarat de acord să intensifice cooperarea între serviciile de informaţii, având drept scop comun protejarea celor două ţări şi a partenerilor acestora. PAM-PAM.
